De ce..?!

noiembrie 1, 2015 de Dana_FitandHealth Un comentariu

De ce scriu un alt articol decât cel pe care mi-l doream să-l scriu, adică despre Disciplină?!  De ce trebuia să fie un motiv pentru a scrie altceva, un motiv atât de cumplit?! Cine s-ar fi gândit la o așa de mare Grozăvie, într-o vineri obișnuită, într-o seară în care, în mod normal tinerii merg în..cluburi?! NIMENI. Culmea este că tot NIMENI nu s-a sinchisit de condițiile improprii din cluburile din Centrul Vechi al Bucureștiului. S-au dat amenzi și… gata! nimic schimbat, totul a rămas la fel și…la fel ar fi fost și săptămâna viitoare, și peste două săptămâni, și peste o lună dacă nu s-ar fi întâmplat dezastrul de vineri seara.

Și iar revin la întrebarea retorică: de ce era nevoie să pierdem viețile acestor tineri, pentru ca opinia publică să sesizeze neregulile din cluburile bucureștene?! De ce uităm de Umanitate, pentru ca apoi să ne aducem aminte de ea în momente cu o astfel de încărcătură?!

Poate că de data aceasta lucrurile se vor îndrepta, poate că de data aceasta Noi toți ne vom schimba și vom Înțelege că suntem atât de fragili în fața Morții. Dacă ieri, Facebook-ul era împânzit cu mesaje de compasiune, de revoltă, realiste, astăzi… încet, încet lucrurile reintra în „normal”: postări de la petrecerile de Halloween, mai un joc de cuvinte, mai un mesaj motivațional, mai o postare de mâncare sănătoasă…

Este adevărat că viața merge înainte și că nu trebuie să rămânem blocați în durere sau în trecut, dar parcă…„ne revenim” prea repede, gândind un pic egoist de involuntar: „bine, că nu mi s-a întâmplat mie!”.  Vă mai amintiți cazul Maternității  Giulești?! Acolo au murit bebeluși, niște ființe care se aflau exact la locul potrivit, la timpul potrivit, care tocmai începuseră să guste din primele zile de Viață. Și???? Iacătă…nimeni nu mai spune nimic despre acea teribilă tragedie, viața merge înainte, doar părinții aceia se luptă în fiecare zi cu lipsa pruncului abia născut.

Nu am copii, pentru a afirma că știu și înțeleg ce este în sufletele părinților care și-au pierdut și atunci-la Giulești, și acum la acel club (nu o să îi dau numele pentru că..nu are nicio relevanță să îi fac reclamă)copiii, dar sunt copilul părinților mei și Știu cum reacționează dacă trece o zi și nu îi sun, sunt sora fratelui meu și Știu că doar la gândul că i s-ar putea întâmpla ceva rău, mi se oprește respirația, sunt iubita sufletului meu pereche și Simt că mi-aș pierde o parte din mine dacă ar păți ceva.

Trecerea în Neființă este ceva firesc atunci când se întâmplă în „condiții” normale, dacă se poate spune așa, deși durerea provocată de pierderea celor dragi nu are mai puțină intensitate. Dar ca totul să se termine…subit, absurd, din neglijența altora….atunci….este….de neimaginat.

 Am conștientizat, încă o dată, după aproximativ 19 ani, că suntem atât de fragili și că fiecare zi contează să fie trăită la maximă intensitate, că trebuie să prețuim persoanele din viața noastră, că ura, lamentările și regretele nu își au nici un rost, că tot ce contează este să Iubești, să fii Iubit și că toate celelalte lucruri…vin ca un rezultat al stării de Bine și de Fericire. Ne trebuie atât de puțin să fim fericiți cu adevărat, că nici banii și nici poziția socială nu pot cumpăra sau genera starea de Bine.

Am să spun în fiecare zi oamenilor dragi sufletului meu cât de mult îi prețuiesc, am să spun: Te iubesc! ori de câte ori voi simți, voi prețui fiecare zi așa cum trebuie, știind că Timpul nu stă în loc.

 Memento mori sau  Carpe diem?! A voastră, RoseAnna